Din traista cu povesti a Babei Doftana – Astazi, povestea brebului intelept

De mult de tot, pe cand oamenii stateau la casele lor, cultivau grane si cresteau animale, un gospodar devenise atat de increzut si de hapsan, fara mila la suferintele altora, incat a pus un caine paros si botos sa ii pazeasca casa si lanurile, ziua si noaptea.

Pe vremea aceea era obiceiul ca orice gospodar sa primeasca in casa sa, in ospetie fara arginti, orice drumet i-ar fi batut la poarta. Asa aflau oamenii si ce se mai intampla prin lume, ce targuri se mai tineau si ce preturi se mai aflau.

Intr-o seara noroasa si vantoasa, de poarta gospodarului s-a apropiat un intelept calator, infometat si insetat, alaturi de ajutorul sau credincios. Dupa cum cerea datina, a batut de trei ori in poarta si a strigat « Om bun ! ». Gospodarul nu a raspuns, pentru ca lenevea in pat, gandind-se la cine stie ce si nu dorea sa fie suparat de niste bieti calatori. Inteleptul a mai strigat de doua ori, apoi, incredintat ca omul e acasa, dupa cum dovedea lumina lampii cu gaz din fereastra, a dat un strigat mare de ajutor, sa ajunga pana la inima gospodarului.

De abia atunci acesta s-a ridicat, dar cu gandul de a zburataci fara zabava pe oricine il tulbura asa de tare la ceas de seara. A mers incet spre poarta, a deschis-o si i-a intrebat pe cei doi ce doresc, ce vant ii aduce in sat aproape de innoptat ? Raspunsul a venit simplu, de indata, cererea de a fi primiti sa doarma si sa imbuce o bucata de paine, pana Soarele, bunul, se va milostivi sa rasara in dimineata urmatoare.

Gospodarul s-a gandit la cat timp ii vor manca si cat deranj ii vor face cei doi asa ca si-a asmutit cainele paros si botos spre ei, facandu-se ca i-a confundat cu doi talhari, dupa imbracamintea lor saracacioasa.

Inteleptul insa s-a uitat doar o data spre caine si acesta s-a facut mic si si-a sapat necrezut de repede o groapa, intrand in pamant fara de zabava. Pesemne ca inteleptul cunostea limba animalelor si l-a facut pe caine sa se rusineze de ascultarea poruncilor rele ale gospodarului si sa fuga de propria sa rusine pana in inima pamantului.

Vazand aceasta, gospodarul a facut o plecaciune in fata strainilor, a iesit pe poarta si s-a indepartat spre nicaieri. Pe masura ce se indeparta, silueta lui era tot mai cenusie.

« Catelul Pamantului sa fie de acum numele tau ! » a spus Inteleptul catre groapa cainelui si au plecat spre alta casa, mai la deal de locul unde faptuiese acestea, in amonte pe rau. In drumul lor au ajuns la tintirim, unde i-a intampinat latratul cainelului pamantului, in semn de recunostinta.

Cainele pamantului avea vizuina langa rau, cladita din ramuri groase. Unde salasluieste el sunt luminisuri cu fluturi dansatori si rozatoare rapide, iar in rau sunt pesti zglobii si pasari de apa, cum altfel nu ar fi fost.

De atunci, cainele pamentului, pe care unii il mai numesc si breb, altfel cunoscut drept castor, ajuta fara plata toti vitejii locului, ca rasumparare pentru toate poruncile rele ale gospodarului carora le daduse ascultare atunci cand era caine in lant.

Din aceasta cauza, multi din cei care au aparat aceste locuri, numite si ale brebului, au capatat obiceiul de a se pleca pe malul Doftanei, ca omagiu si rugaminte de sprijin catre brebi, mai inainte de batalii.

Nota : asemenea multor povesti din vechime, intelesul termenilor nu este fix, prin catelul pamantului se inteleg mai multe animale, in afara de castor : orbetele, cartita – ca sa numim doar cateva.