Povestea planetei noastre
De ce sărbătorim o zi a planetei noastre? Poate că de multe ori, bucurându-ne de soare și cer albastru, răsfățându-ne în apa mării, călătorind cu avioane prin atmosferă ori cu mașini rapide pe autostrăzi de beton, construind orașe, cultivând solul uităm că viața noastră depinde de ce ne oferă planeta: aer, apă, sol fertil, o climă ce a permis evoluția formelor viului.
Grecii i-au spus Gea sau Gheea, mama tuturor ființelor și lucrurilor. Romanii i-au spus Terra. Noi o numim Pământ. Anglo-saxonii îi spun Earth, asta vine de la erda sau erde. I se mai spune planeta albastra, așa o văd cei ce călătoresc departe, dincolo de nori, ridicându-se în spațiul cosmic. Pământul aleargă prin spațiu învârtindu-se ca un titirez și ocolind Soarele în 365 zile. Este singura planeta din cele 9 ale sistemului solar (dacă o socotim și pe Pluto) care, în cei mai bine de 4 miliarde de ani de existență s-a tot transformat și astfel aici a apărut și a evoluat viața. Se presupune că viață ar mai exista și pe alte planete, foarte îndepărtate de noi, poate în forme mult diferite de ceea ce cunoaștem.
Dar cum a apărut în nemărginirea spațiului bulgărele acesta miraculos? Legendele ar suna cam așa: Demult, tare demult, pe când nimica nu era, s-a iscat din acel nimic o scăpărare de lumină și-o văpaie ce-au prins a crește din ce în ce mai iute. Și tot crescând, vreme îndelungată, vreme peste poate a o măsura, s-au ivit din văpaie și din lumină o droaie de firicele ca de praf, atâta de mărunte că nici ochiul ori vreo năzdrăvănie meșterită a apropia lucrurile nu o puteau vedea. Multă răbdare trebuie să fi avut nemărginirea aceea că veacuri fără număr au trecut până ce firicelele acelea s-au adunat, s-au împrietenit ajutate de puteri ivite tot din acea lumină până ce au întocmit pietre mititele, apoi tot mai mari și pietrele acelea, trăgându-se una spre cealaltă, lipite parcă de cleiul unui făurar au prins a se roti una în jurul alteia, luminițe fără număr …
Povestea e lungă și complicată și chiar existența acestei povești este o dovadă a capacității minții umane de a explora lumea înconjurătoare. Pământul s-a zămislit din pulbere de stele, nu-i doar poezie, stelele ard și se contractă și apoi explodează și din ele se răspândesc fărâme de materie care, în miliarde de ani se contopesc și încet-încet apar pietricele mărunte, asteroizi, comete, planete. Și toate fug cu mare iuțeală, întrecute fiind de lumină care înghite depărtările cu 300.000 kilometri pe secundă.
De ce viața a apărut numai pe Terra și nu pe alte planete alte sistemului nostru solar? În vremurile acelea îndepărtate s-a întâmplat ca planeta noastră să ia naștere nici prea aproape (ca Mercur ori Venus) nici prea departe (ca Marte) de o stea galbenă pe care o numim Soare. Așa că Soarele trimite destulă căldură și Pământul este cald, dar nu fierbinte ori rece.
La început Pământul a fost fierbinte. Pe măsură ce s-a răcit, gazele ieșite din roci au format atmosfera primitivă, lipsită de oxigen. Se pare că din roci a ieșit apă și treptat apa s-a acumulat și a format oceanul primordial. Apa a dizolvat substanțe din roci și din atmosferă devenind o soluție plină de cele mai felurite molecule. Și odată, în mulțimea de molecule din apă au apărut unele care puteau să se multiplice. Erau primele semne ale vieții!
Au mai trecut ani, milioane și milioane, până ce viața s-a diversificat, atât în apă cât și pe uscat și planeta a căpătat un înveliș viu, biosfera. Biosfera a schimbat fundamental atmosfera, îmbogățind-o în oxigen și dându-i o însușire deosebită, aceea de ”pătură” care păstra căldura Pământului. Iar nu demult (dacă gândim la scara timpului geologic) a apărut o specie ce a ridicat privirea spre cer și a început să se întrebe ”Cine suntem?”, ”De unde venim?”. Noi suntem Homo sapiens sapiens, o specie născută pe una din nenumăratele crengi ale arborelui evoluției, beneficiara condițiilor create de întreaga biosferă: aer bogat în oxigen, ape pline de viețuitoare și un sol viu, fertil.
Planeta a creat biosfera și biosfera ne-a creat pe noi, oamenii.
Au mai trecut ani, sute de mii, până ce Homo sapiens sapiens s-a răspândit pe toată planeta și a schimbat-o: în locul multor păduri au apărut terenuri agricole, au dispărut mlaștini întinse, râurile au fost îndiguite și orașele s-au întins pe orizontală și pe verticală, milioane de tone de deșeuri au otrăvit apele și solul … Dar curând omul a uitat că nu-i decât una din sutele de milioanele de specii ivite pe Terra și socotindu-se din cale afară de puternic a început a se socoti un soi de stăpân. Numai că acest stăpân privește planeta, apele, atmosfera și învelișul ei viu, biosfera, doar ca rezervoare nesecate ce-i satisfac toate nevoile, nevoind să înțeleagă că dacă planeta și mai cu seamă biosfera suferă, suferința ei se răsfrânge asupra tuturor ființelor.
Poate că în viitor omenirea va deveni mai înțeleaptă, poate că pentru fiecare om vor fi mai importante nevoile spirituale decât cele materiale, poate că progresul tehnologic va oferi posibilități pe care azi nici nu le visăm, fără a răni planeta, poate … Până atunci însă nu putem rămâne doar cu speranța acelui viitor. Este în puterea noastră să spunem NU distrugerii naturii, atât prin fapte mărunte cât și prin atitudine civică critică față de cei ce au fost aleși să ne conducă.
Anul acesta, tema Zilei Pământului este ”Să ne protejăm speciile!”. Mereu auzim despre dispariția speciilor, mereu se lansează în spațiul public avertizări privind pericolele ce pândesc natura. Desigur, speciile nu trăiesc veșnic, unele sunt îmbătrânite (de exemplu, sturionii), altele, mai tinere, prosperă (păsările) dar trebuie să ne întrebăm cât de vinovați suntem noi, oamenii, de accelerarea procesului de extincție (dispariție). Se pare că putem fi declarați vinovați, cel puțin pentru reducerea numărului de indivizi din unele specii dar și pentru excesul de indivizi din alte specii. Distrugem habitate importante prin extinderea terenurilor construite, prin evacuarea deșeurilor, prin poluare. Dar favorizăm, de pildă, șobolanii și porumbeii oferindu-le condiții propice în orașele noastre, ori cormoranii, dezvoltând mari amenajări piscicole și oferindu-le astfel hrană.
Până la urmă, este important să înțelegem cât de importante sunt speciile sălbatice pentru sănătatea planetei și cât de fragile sunt procesele care mențin echilibrul dintre aceste specii. Intervențiile noastre în natură pot avea efecte nebănuite și nedorite și ce este mai rău este legat de faptul că aceste efecte se manifestă în timp, poate peste generații. Așa că avem o mare răspundere atunci când decidem să modificăm natura: poate că noi nu suntem afectați acum dar urmașii noștri vor avea de suferit.
Trăim împreună pe această planetă, oameni și milioane de alte specii. Toate au dreptul la viață.
