Din timpuri îndepărtate oamenii au încercat să-și facă rezerve de hrană care să le ofere o siguranță alimentară în perioadele dificile (secetă, îngheț etc).  Experimentând diferite tehnici de conservare, prin încercare și eroare, strămoșii noștri au reușit, în decursul secolelor să perfecționeze câteva metode care s-au dovedit a fi eficiente și economice. Aceste metode pot fi încadrate în câteva categorii:

• Uscarea (deshidratarea) prin expunerea alimentelor crude la acțiunea soarelui, vântului sau căldurii/fumului degajată de arderea controlată a  lemnului; uscarea reducea puternic acțiunea microorganismelor și a enzimelor.
• Fermentația – folosirea unor microorganisme care, prin activitatea lor metabolică de descompunere a amidonului sau zaharurilor crează  un mediu acid sau bogat în alcool, toxic pentru bacterii,
• Sărarea – prin acțiunea directă a sării sau a saramurii se oprește dezvoltarea bacteriior și mucegaiurilor care ar deteriora alimentele
• Înghețarea naturală – aplicată în zonele reci (exemplu, în zonele rurale din România se depozitau blocuri de gheață tăiate de pe râurile înghețate în pivnițe, bine acoperite cu paie; gheața rezista până la sfârșitul verii)
• Conservarea în oțet, în grăsime sau în ulei
• Îngroparea în sol (tuberculi)

Cuvântul “lojniță” provine din limba slavonă, având originea în cuvântul “ložǐnica” care înseamnă “culcuș” sau “pat”. În limba română, termenul a evoluat pentru a desemna o construcție auxiliară, o leasă sau coș de nuiele folosit pentru uscat sau afumat fructe, sau un cuptor improvizat peste care se pune o împletitură de nuiele. Uneori, termenul este folosit și pentru a desemna o mică clădire rudimentară. 

Cităm definiția conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX): LÓJNIȚĂ, lojnițe, s. f. (Reg.) Leasă de nuiele pe care se usucă sau se afumă fructele, cașul etc.; cuptor (sau groapă) peste care se pune această leasă. [Var.: lóșniță, lózniță s. f.] – Cf. ucr. ložnyc’ a.

Se sapă o groapă cu lungime și lățimea cadrului pe care se va așeza grătarul si cu adâncimea de 70-80 cm. Pe marginea gropii se fixează cadrul de lemn sau de argilă. Pe fundul gropii se pun bucăți de lemn cărora li se dă foc și sunt lăsate să ardă până la obținerea jarului. Temperatura optimă pentru uscarea fructelor este 60-70oC. Desigur, pe vremuri, cei care se ocupau cu uscarea fructelor nu aveau termometru așa că aproximau temperatura jarului: se apropie palma de suprafața jarului și se estimează cam câte secunde se percepe o temperatură care să nu frigă (se numără rar ca și cum un ceas ar ticăi secundele). Dacă numărăm mai mult de 20 secunde atunci temperature este cam 80o. 

Între timp se pregătesc fructele: merele și perele se taie felii, prunele se pot pune întregi (cu sau fără sâmburi) ori jumătăți; se așează pe grătar fără a se suprapune până se acoperă toată suprafața disponibilă. Grătarul se așează la baza cadrului  iar pe cadru se pun câteva scânduri și/sau o pătură care să mențină temperatura. Se mențin astfel 2-3 zile pentru a obține o uscare uniformă. 

În final umiditatea fructelor nu trebuie să depășească 15%. Cum putem aprecia aceasta fără vreun instrument specific? Apăsăm ușor fructele: dacă se simt moi atunci sunt încă prea umede iar dacă se simt tari, ferme atunci s-au uscat suficient; nu trebuie să apară picături de apă la suprafață; pielița nu trebuie să prezinte urme de mucegai.

Roșu T. 1976  Metode și mijloace de conservare și păstrare a alimentelor – pentru iarnă și vară – în obștea țărănească. Biharia, IV, Studii etnografice. 

***   2024  Conservarea fructelor prin deshidratare: un proces natural pentru pastrarea nutrienților. Antena Satelor, 26 august 

Teișanu Ecaterina  1954  Conserve de legume și fructe. Edit. Tehnică, București

Dumitru C.  2025  Prune din Vrancea, uscate la lojniță, sunt expuse la săpămâna verde din Berlin. Monitorul de Vrancea.

http://www.cevabun.ro/cum-uscam-fructele-si-legumele/

Vinereanu M. 2013 Dicționarul etimologic al limbii române (Ediția a II-a). Edit. Uranus

Studiul etnografic al ADEMED, parte din proiectul Dobrogea Imersivă 2025 cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național . Zona Albești, jud. Constanța