Nuielele fasonate se fixează pe 2–3 șipci paralele, obținându-se un grătar din elemente dispuse regulat. Acest sistem de prindere permite o bună circulație a aerului pe întreaga suprafață de uscare.
Elementele sunt așezate la distanțe egale, menținând un pas constant între nuiele. Țeserea regulată contribuie la uniformitatea rețelei și la stabilitatea mecanică a ansamblului. Nuielele se trec printre sipci. Se dispun o data superior sipcilor iar o data sub sipca.
Iată o descriere amănunțită a etapei de frământare (Deca, 1999):
Adus acasă cu carul, cu postava, cu desagii etc. pământul de oale se purecâ (se înlătură rădăcinile, piatra etc.), se mărunţeşte cu maiul sau măiugul, cufrământâtorul (nume al maiului în Glogova- judeţul Gorj). Apoi, se toacă folosindu-se sapa.(săpiţa). După mărunţire lutul se pune la inmoiat sau dospit într-o împrejmuire de scânduri sau de nuiele. numită ţarc (termen de largă întrebuinţare pe vremuri), hâmbar (hambar), gropniţâ (în Slătioara, Vlădeşti, Buda- judeţul Vâlcea), /egănuş (în Glogova -judeţul Gorj). Fie în gropi, fie în ţarc, pământul se stropeşte, se udă cu apă. Apa se dă pe straturi (la două-trei ore câte un strat; în total trei-patru straturi). Dacă pământul e mai câinos, i se dă apă mai multă, până devine brânzos. Apa se dâ atâta timp cât pământul o sufere. În unele centre (Horezu- jud. Vâlcea; Glogova, Găleşoaia- jud. Gorj; Valea Stanciului- jud. Dolj), după ce se udă, pământul se taie feliuţe cu cuţitoaia curbată şi prevăzută cu două mânere . În acest fel se îndepărtează corpurile străine (pietre mici, iarbă, rădăcini etc.), iar pământul devine curat precum ceara. Durata dospitului este condiţionată de însuşirile lutului şi variază între câteva zile şi o lună. Adeseori pământul se lasă la dospit toată iarna.
Olar. Olărit.
Făuritor de vase de lut, aceasta ar fi ”traducerea” numelui olar (numele este de origine latină). Olăritul, meșteșugul olarului, este una din cele mai vechi invenții ale omului. Acum 8-10.000 ani a început modelarea argilei înmuiate cu apă, rezultând primele recipiente în care se putea păstra recolta, uleiul, apa, vinul sau în care se putea fierbe mâncarea. La început obiectele din lut erau fasonate destul de grosolan, deși utilitatea lor nu se pune la îndoială. Mai târziu, aproximativ pe la 3500 î.e.n a apărut instrumentul care practic a revoluționat acest meșteșug: roata olarului.
Vasele și toate obiectele de lut erau uscate la soare...
Vasele și toate obiectele de lut erau uscate la soare, destul de mult timp. Ulterior a început arderea acestora direct pe pământ sau în gropi dar temperatura obținută, aproximativ 500-600oC era insuficientă pentru ca obiectele să devină rezistente. Inventarea cuptorului de ars a rezolvat această problemă, acum aproximativ 3000 de ani și de atunci a început fabricarea ceramicii adevărate.
Lutul (argila) folosită trebuie să fie plastic, să se modeleze destul de ușor, să păstreze urma unui obiect apăsat pe suprafață, să se mențină sub formă de bucăți dure când este extras și să aibă o textură cu crăpături, ca un mâl uscat.
Pentru a nu se crăpa după modelare, lutul trebuie amestecat inițial cu nisip (ori cu cenușă vulcanică sau cu kiselgur – pământ de diatomee) în proporție de 4-1 (4 lut și 1 material de amestec).
Metoda tradițională cunoscută în România se caracterizează prin câteva etape de lucru (CreștinOrtodox.ro 2012):Dospirea argilei. Argila este adusă în curte și lăsată câteva săptămâni să ”dospească”. În acest interval este udată, mărunțită și apoi tăiată în bucăți mari care sunt udate și bătute cu maiul.
Frământarea. Bucățile de argilă (”turte”) sunt aduse în atelierul olarului, frământate bine cu picioarele apoi cu mâinile până capătă un aspect unsuros. Masa de argilă este tăiată în bucăți mai mici care se frământă din nou și se bat cu maiul până când textura devine omogenă. În final se porționează în bulgări de mărime egală.
Uscarea și arderea.
Odată uscate, obiectele modelate sunt înmuiate într-o soluție de humă pentru albire. Peste stratul de humă se pot aplica diferite ornamente apoi urmează arderea în cuptor. Această primă ardere are rolul de a rigidiza materialul și a-l face mai ușor de prelucrat pentru decorarea suplimentară. Pentru obținerea smalțului se repetă arderea la o temperatură mai ridicată.
Decorarea obiectelor.
Cea mai răspândită tehnică de decorare folosește un corn de vită având în vârf o pană de gâscă. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gâscă. Avem astfel o veritabilă peniță. Decorurile fine se pot obține folosind un bețișor cu fire de păr de porc mistreț.
Un alt tip de decorare se obține prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului după înmuierea sa în pigment, apărând astfel culoarea pastei. O altă tehnică, întâlnită în special în sudul României, constă în aplicarea în relief a unor șnururi, brâie sau rozete de pastă. Toate culorile folosite sunt naturale, preponderent de origine minerală.
Tehnici de modelare a lutului
Modelarea dintr-o singura bucata – este una dintre cele mai folosite tehnici de modelaj si nu presupune reguli stricte. Lutul se frământă bine, se taie (rupe) o bucată și se modelează forma dorită; se poate folosi o matriță pentru lut. Lutul mai poate fi întins pe o suprafață plană, se decupează formele dorite care se pot apoi lipi una de alta folosind tot lut dar bine umezit până când devine aproape lichid. Forma obținută poate fi netezită cu un burete ud.
Tehnica spiralei. Lutul bine frământat este întins cu mâinile pentru a forma rulouri subțiri. Rulourile se așează încolăcindu-se în jurul unui disc (tot de lut), unul peste altul.
Atelier de olărit. Cotu Văii, septembrie 2025
Această tehnică se mai numește și ”ridicarea la mână”. Se pot folosi atât rulouri (colăcei) sau plăci de argilă. În final se netezesc suprafețele (interioară și exterioară) pentru a obține un aspect uniform.
Tehnica presării într-un negativ de ipsos. Se execută mai întâi un model din ipsos în care, după ce s-a întărit, se pune o bucată de lut bine frământat și se întinde pe pereții modelului.
Atelier de olărit. Cotu Văii, septembrie 2025. Negative de ipsos în care s-a întins lutul. Copiilor li se explică că ”lutul nu murdărește”.
Este una dintre cele mai vechi tehnici de modelare a lutului. După ce bucata de lut a fost bine frământată este presată între palme pentru a obține o formă sferică. Se ține bucata într-o mână și se apasă cu degetul mare de la cealaltă mână ciupind ușor materialul. Se continua rotind ușor bucata de lut până ce se obține o formă cilindrică.
Tehnica de placare – presupune intinderea lutului la o grosime uniforma, de regula de 1cm, apoi taierea formelor, plierea, indoirea, manipularea si unirea pentru a construi un obiect.
- All
- Filtru galerie
Ceramică arsă
ADEMED, proiectul „La întâlnire cu Dobrogea Veche”
Ceramică dobrogeană modernă, modelată manual.
Farfurie smălțuită
Model radial Oltenia, sec XIX
Ceramică de Vlădești, colecția Zmeuriș Culture Hub
Ceramică cu și fără glazură
Câteva din obiectele de ceramică produse ADEMED.
Ulcior
Realizate de ADEMED în proiectul Dobrogea Imersivă
Olărit
Argilele folosite în olărit sunt alcătuite mai ales din filosilicați precum caolinitul, a cărui structură lamelară permite absorbția apei și maleabilitatea lutului . La temperaturi ridicate, aceste structuri se dezorganizează și se reordonează, apar faze cristaline noi, iar materialul se sinterizează, devenind compact și rezistent .
„Știința ulciorului” se centrează tocmai pe aceste transformări: natura silicaților, legăturile chimice și procesele de ardere care determină calitatea ceramicii.Toată această cunoaștere a fost păstrată în patrimoniul imaterial al olăritului românesc sub formă intrinsecă, transmisă prin practici, gesturi și criterii empirice.
Fără termeni tehnici, meșterii au stabilit reguli de lucru care reflectă exact comportamentul materialelor: alegerea lutului, amestecarea, uscarea și controlul focului – toate rezultate din observarea directă a proprietăților silicaților în starea lor naturală.
Chimia materialului
Silicații, principala componentă a lutului, sunt structuri formate din tetraedri [SiO₄]⁴⁻ care se pot organiza în lanțuri, foi sau rețele tridimensionale. Tipul acestei structuri determină proprietățile argilei: plasticitatea la modelare, comportamentul la uscare și transformările din timpul arderii .Compoziția mineralogică a luturilor folosite în olărit determină proprietățile lor tehnologice esențiale: plasticitatea, contracția la uscare, comportamentul la ardere și stabilitatea dimensională. Mineralele argiloase predominante sunt, în general, caolinitul, smectitele, ilitul și, în unele zone, talcul. Fiecare contribuie diferit la modul în care lutul poate fi modelat și transformat în ceramică funcțională.
Caolinitul (Al₂Si₂O₅(OH)₄) este un silicat lamelar cu structură 1:1, caracterizat prin particule plate, relativ stabile în prezența apei. Fiind un mineral cu capacitate redusă de umflare, produce un lut cu plasticitate moderată și contracție controlată. Pentru olarii tradiționali, aceste caracteristici se traduc într-un material ușor de modelat, cu risc scăzut de fisurare în faza de uscare. La temperaturi de peste 500–600 °C, caolinitul se dehidroxilează și se transformă în metacaolin, o fază amorfă care pregătește lutul pentru arderea ulterioară.
Ilitul, tot un silicat 2:1, prezintă o capacitate de umflare mult mai mică decât smectitele. Particulele sale sunt plate, cu legături interlamelare relativ fixe, ceea ce conferă lutului o plasticitate intermediară și o stabilitate satisfăcătoare la deviații de umiditate. În ceramică, prezența ilitului reduce riscul de deformare la ardere și poate crește densitatea produsului final.
Talcul (Mg₃Si₄O₁₀(OH)₂) are o structură 2:1 cu foițe slab legate, dar nu se comportă ca un mineral argilos expansiv. În amestecurile pentru ceramică, talcul este adăugat pentru a diminua plasticitatea prea ridicată și pentru a îmbunătăți rezistența la șoc termic. De asemenea, reduce contracția la ardere, contribuind la obținerea unor obiecte stabile dimensional.
În ansamblu, combinarea acestor minerale determină parametrii esențiali ai luturilor folosite în olărit. Alegerea proporțiilor reflectă atât resursele locale, cât și cerințele tehnice ale produselor ceramice realizate în context tradițional.
Articol de Andrei Ghițescu
