Denumirea jocului ține de denumirea articulației piciorului, aflate deasupra copitei (la vite) sau a oaselor articulației genunchiului de la picioarele de dinapoi (la miei și capre) – arșice. Aceste oscioare (arșicele) erau folosite de copii în diverse jocuri: arșicele, jocul în armășie, jocul în bei-bun, jocul în armean, jocul în sbenghi etc.

De la vite se foloseau oasele carpiene și tarsiene, situate deasupra copitei; se obțineau prin fierbere, pentru eliberarea de cartilagiu sau, probabil, prin decupare la măcelărie. De la miei și capre (iezi) se foloseau rotulele picioarelor posterioare, obținute mai ales după consumarea cărnii la masa pascală. Toate aceste oase erau curățate de resturile organice, uscate și lustruite.

Jocul cu arșice era un joc de noroc, practicat cel mai frecvent de către băieți și tineri, dar și de bărbați. Inventarul jocului consta din mai multe categorii de arșice (miele, capre, solbe etc), al căror număr convenit jucătorii îl eliminau cu un os special – ichiu / tap. Pentru a fi mai mare şi mai greu, el se plumbuia. Cele mai timpurii dovezi arheologice ale practicării jocurilor cu arșice pe teritoriul nostru datează din secolul IV–III î. Hr. (Grădinaru, Sochircă 2023).

Jocul era foarte răspândit în satele din Dobrogea unde trăiau familii de tătari. Provenea din Asia Centrală și era numit „Ak suyek”. Piesele jocului se numeau așik, de aici denumirea arșice. Fiecare jucător avea mai multe piese însemnate cu culori sau semne distincte. Se juca pe maidan și de obicei numărul de participanți era mare. Tehnica jocului consta în lovirea unei piese proprii, cu degetele și trimiterea ei către o piesă a adversarului. Dacă jucătorul nimerea ținta lua piesa lovită. Miza jocului era acumularea a cât mai multe arșice de la concurenți.

Țintarul (cunoscut și sub numele de moară sau car) este un joc jucat în doi. Tabla de joc are desenate trei pătrate concentrice și conectate la mijlocul laturilor, ca în figura de mai sus. Colțurile dreptunghiurilor și mijloacele laturilor sunt marcate cu puncte care arată cele 24 de poziții în care se pot plasa cele 18 piese, câte nouă de fiecare jucător.

Jocul are o lungă tradiție atât în Europa cât și în afara ei. Două desene ale tablei de joc, sub formă de graffiti, au fost găsite în templul Ramesseum din Kurna, Egipt, datând aproximativ din 1440 î.Hr. și se crede că Egiptul este țara de originie a țintarului. De asemenea jocul a fost jucat încă din antichitate în multe alte părți ale lumii, printre care Africa de Sud, India, Sri Lanka, China, Grecia (Acropole, Atena), Fenicia, Israel, Germania, Peninsula Istria, Irlanda și nordul Europei. Din secolul al XIII-lea se păstrează urmele sale în peninsula iberică pentru ca în secolul al XIV-lea să se răspândească în întreaga Europă, existând semne că a fost jucat adesea la curțile regale ale diferitelor țări europene. În secolele care au urmat probabil țintarul a fost cel mai popular joc de societate, abia la începutul secolului al XIX-lea fiind înlocuit de jocul de șah.

În piesa Visul unei nopți de vară a lui William Shakespeare, personajul Titania se plînge (în actul al II-lea, scena I) că țintarul nu mai este jucat: „The nine men’s morris is fill’d up with mud” („Țintarul s-a umplut cu noroi”). Se poate bănui că jocul era practicat mai ales în aer liber, iar tabla de joc era trasată pe pământ.

În România există o tradiție lungă a acestui joc. Ca piese se folosesc adesea boabe de fasole și porumb.

La începutul partidei tabla de joc este goală. Jocul se desfășoară în două etape: în prima etapă jucătorii pun pe rînd câte una din piesele proprii pe punctele tablei de joc. Această etapă se încheie când sunt plasate pe tablă toate cele 18 piese. În a doua etapă jucătorii mută pe rând câte una din piesele proprii. Scopul urmărit de fiecare jucător este de a elimina una câte una piesele adversarului. Pierde jucătorul care fie ajunge să aibă numai două piese, fie nu-și poate muta nicio piesă.

Jucărie tradițională simplă, în general de mici dimensiuni, constând dintr-un obiect rigid cu simetrie de rotație, prevăzut la una dintre extremități cu un vârf ascuțit. Atunci când este pus în mișcare prin răsucire rapidă în jurul axei sale și eliberat pe o suprafață plană, titirezul trebuie să își mențină cât mai mult poziția verticală, rotindu-se în echilibru pe vârf. Funcționează pe același principiu cu giroscopul. (Wikipedia)

Astfel de jucării au existat încă din antichitate. Era făcut dintr-o piatră plată, ca un disc găurit la mijloc, prin care se introducea un beţişor, aceasta fiind varianta descoperită, datând din neolitic. Asemenea prâsnele au fost descoperite din perioade foarte îndepărtate, în toate continentele, din Europa până în Australia, iar specialiştii cred că înainte de a ajunge azi prin loterii, înainte foloseau ghicitorilor, ca simbolism al roţii.

Datorită diverselor valenţe ale jocului, acesta a fost considerat de unii antropologi ca mijloc de comunicare cu invizibilul, în timp ce psihologii consideră că jocul are calităţi prin asumarea de către copii a unor roluri, cunoştinţe şi respectarea unor reguli, un mijloc de stabilire a relaţiilor interpersonale şi modificare a celor vechi, prilej de verificare a relaţiilor cu ceilalţi şi a atitudinii acestora faţă de noi, mijloc de a verifica faptul că succesul şi eficienţa acţiunilor proprii depind de acţiunea celorlalţi, un mijloc de învăţare a negocierii, este un mod de experimentare a unor comportamente strategice.

Iată cum descrie Petre Ispirescu sfârleaza: Se ia o bucată de tinichea (belch) rotundă ca de un ban de cinci lei, ori ca de un leu, sau mai bine unul din cele două plumburi, cu cari vin pecetluite de la vamă bucățile de postav, li se dă două găuri, depărtate una de alta ca de două muchi de cuțit (1/2 centimetru); se caută ca să fie făcută tocmai în mijlocul tinichelei. Se ia o bucată de sfoară, ca de un cot (80 cent.), potrivită la grosime cu mărimea rotiței de tinichea și amîndouă căpătîiele sfoarei se petrec pria găuri dintr-o parte, adecă fiecare căpătîi printr-una din găuri; căpătîiele se înnoadă apoi de partea cealaltă. Îndoitura sfoarei de o parte și de alta se ia pe degetul cel arătător, care se îndoiește ca un cîrlig; se ține sfoara nu tocmai întinsă, dînd tinicheaua cătră mijlocul sfoarei. Începem a slăbi sfoara și a face din mîini, ca rotița de tinichea, ori de plumb să se învîrtească închipuind un cerc pînă să se răsucească sfoara. Atunci întinde sfoara, ca să se întoarcă rotița împregiurul ei pînă ce, desrăsucindu-se sfoara dinspre o parte, să se răsucească înspre cealaltă parte; atunci întinde sfoara din nou, și iară o slăbește, ca desvîrtindu-se rotița, să se învîrtească în partea inversă.

Numele acestui joc se referă de fapt la unul din „instrumentele” folosite: un băț scurt care trebuie lovit cât mai puternic cu ajutorul unei măciuci/bâtă (băț mai lung și solid cu lungimea de 80 cm, profil rotund, la un capăt având diametrul de 2 cm şi la unul de 3 cm). Bățul scurt are 22 cm, cu o grosime de 2 cm; la ambele capete are formă tronconică, de 4 cm la bază și descrescând uniform liniar până la diametrul de 1 cm la vârf.

Terenul de joc est o suprafaţă plană, un cerc cu raza de 50 de metri. Jocul mai presupune existenţa unei mici gropi de 20 cm lungime şi 5 lăţime, adâncă de 7 cm, cu aspect de fund de barcă. Pe această groapă se pune perpendicular băţul cel mic, care trebuie înălţat cu bâta, iar mai apoi lovit şi trimis în direcţia echipei adverse, care trebuie să îl prindă.

Jocul se desfășoară în două faze:

Jucătorii echipei la bătaie așează țurca transversal pe groapă și o ridică brusc cu bâta încercând s-o arunce cât mai departe; jucătorii echipei la prindere trebuie să o prindă.

Țurca este așezată în groapă, oblic, cu un capăt în afară – jucătorul o lovește cu bâta, țurca sare iar jucătorul trebuie s-o lovească din aer, trimițând-o cât mai departe. La fel ca în prima fază echipa la prindere încearcă să „captureze” țurca.

Pentru fiecare reușită se acordă puncte. O lovitură foarte puternică, din faza a doua, care trimite țurca dincolo de limitele terenului se premiază cu 100 puncte.

Se alege o ramură de la soc, groasă cam ca făcălețul, adecă mai gros ceva decît degetul cel mare. Se taie nodurile ca să rămînă numai partea dintre nodurile ramurei. Se scoate apoi miezul de la această bucată de ramură de soc, ca să rămînă cu o țeavă. Aceasta se numește: țeava pușcociului. Apoi se alege un băț cît și țeava de gros, și mai lung decît dînsa. Se măsură și se face semn pe băț, ceva mai scurt decît țeava. Această parte se supțiază cu cuțitașul, ca să intre liber în țeavă. Acest băț se numește arbiu.

Acum se iau niței cîlți, scuturați de cotoarele lemnoase, ce se găsesc într-înșii și se fac două gloanțe.

Aceste gloanțe se fac mestecîndu-le în gură, ca să se ude. Ele nu trebuie să fie mai mari decît gaura țevei (calibru), ci atît numai, cît să între în voie.

Se pune in țeavă un glonț și se împinge cu arbiul pînă ajunge în capăt. Se pune apoi și celălalt glonț și împingîndu-l cu arbiul, cînd acest al doilea glonț ajunge pe la jumătatea țevei, cel dintîi care este la gura țevei, sare și pocnește.

Numele unui joc de copii (băieți), în care aceștia, așezați în cerc, se străduiesc să împiedice cu ajutorul unor bate (ciomege) introducerea de către unul dintre jucători a unui obiect (o bucată de os, rotula unei vaci) în groapa din mijlocul cercului; obiectul cu care se joacă se numește poarcă. Groapa „țintă” se numește jir.

Unul din jucători adună bâtele participanților și le aruncă peste cap apoi face câțiva pași înapoi până când calcă pe una din bate: proprietarul bâtei devine porcar și rolul lui este să ducă poarca la jir dirijând-o cu băta. Ceilalți încearcă să lovească poarca și să-l împiedice pe porcar. Jocul, practicat până prin sec. XIX era destul de violent, jucătorii se loveau cu bâtele peste picioare.

Joc sportiv, specific românesc, care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, în câmpul de joc, tehnica constând în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului.

Termenul „oină” este foarte vechi, provine din turca veche, oyun = joc. La noi a fost cunoscut și sub numele de hoină.

Jocul de oină a început să fie practicat în secolul XIV, potrivit scrierilor și izvoarelor istorice, fiind menționat documentar pentru prima oară în 1364, pe timpul lui Vladislav I, domn al Țării Românești.

Una dintre primele descrieri ale jocului de oină datează din anul 1875 şi aparţine filologului Alexandru Lambrior (1846-1883). Descriind jocurile cu mingea Hoina, Ticul şi Poarca, Alexandru Lambrior preciza: „Hoina se joacă între mai mulţi băieţi. Mai întâi se aleg doi care joacă mai bine şi se numesc baci, apoi ceilalţi se prind în ceata unuia sau a altuia. Una din cete se orânduieşte prin sorţi la «bătaie» şi alta la «pascare»”. Lambrior prezintă apoi şi celelalte faze din structura jocului (Agerpres, 2017).

Prin „Reforma învățământului” din 1898 cât și prin alte decizii ministeriale, Spiru Haret a introdus practicarea obligatorie a oinei în școală. Mai mult, Spiru Haret era de părere că „oina poate aduce o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc de educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc” (Scholler, 2021).

Primul campionat național de oină a fost organizat la data de 9 mai 1899, la București, câștigătoare fiind echipa liceului Nicolae Bălcescu din Brăila. Regulamentul jocului de oină a fost publicat integral în Monitorul Oficial la 3 iunie 1912, astfel fiind recunoscut în mod oficial. De asemenea, Federația Română de Oină a fost fondată în iunie 1932.

Jocul este condus de un arbitru principal si de doi arbitri de linie. Prin tragere la sorti, o echipa va incepe jocul «la bataie», cealalta «la prindere». La fluierul arbitrului, echipa de la bataie incepe jocul, adica un jucator serveste mingea primului jucator aruncand-o usor in sus, iar acesta trebuie s-o loveasca cu bastonul pentru a o trimite cat mai departe in terenul de joc, favorizand astfel coechipierilor ragazul sa fuga prin culoarul de ducere. Cei de la prindere, daca au prins mingea, o paseaza intre ei, pentru a gasi momentul de a o arunca si lovi pe unul din jucatorii adversi, care urmaresc cu atentie pasele si se feresc, se apara cu mainile, de a nu fi loviti cu mingea.

Fiecare lovitura reusita, de atingere a adversarului in orice loc afara de palme, se socoteste 2 puncte, in final echipa care intruneste cel mai mare punctaj castiga jocul. Dar regulamentui jocului prevede detalii privind acordarea punctelor, ce pot si ce nu pot face jucatorii in teren in timpul partidei, fie ca sunt la «prindere»,fie ca sunt la «bataie». O partida se desfasoara in doua reprize, cu o pauza de 5 minute intre ele. O repriza dureaza atat cat jucatorii echipei de la bataie trec toti la «bataia» propriu-zisa a mingii cu bastonul.

Din Jurnalul.ro, 14 aprilie 2023

Cităm din Regulamentul jocului de oină (Federația română de Oină) (froina.ro):

Bastonul de bătaie

Bastonul este utilizat de jucatorii echipei de bataie la lovirea mingei in timpul jocului si de cei doi capitani de echipa, la alegerea terenului. Bastonul trebuie sa fie confectionat dintr-un lemn de esenta tare (fag, frasin, etc.) El are forma unui trunchi de con, lung de 90-100 cm, cu diametrul de 5 cm la un capat si de 3,5 cm la celalat capat. Pentru copii bastonul va avea o lungime de 75-80 cm, cu diametrui de 4 cm la un capat si de 2,5 cm la celalalt capat.

Bastonul trebuie sa fie rotund pe intreaga lungime. Manerul bastonului de bataie trebuie sa fie prevazut cu santulete inelare de 2 mm latime si adancime, departate unul de altul la 2 cm pe o lungime de circa 20 cm pentru a nu aluneca din mana la bataia mingei. In scopul asigurarii unei prize mai bune se poate infasura pe manerul bastonului, pe aceeasi lungime, o panglica cauciucata. Bastonul poate fi prevazut cu opritor, care face parte din lungimea bastonului.

Mingea

Mingea de oina este sferica, cu diametrul de cca. 8 cm, circumferinta de cca. 25 cm si greutatea de cca. 140 gr. Ea este confectionata din piele si se umple cu par de cal, bovine sau porc, in nici un caz cu rumegus, carpe, pietre, nisip sau par argasit. Pentru jocurile dintre copii se folosesc mingi cu diametrul de cca. 7 cm, circumferinta de cca. 22 cm, iar greutatea de cca. 100 gr. Mingea trebuie sa fie confectionata din 8 bucati de piele, taiate in forma de triunghiuri echilaterale curbe si cusute intre ele avand aceeasi culoare.

• Introducere
• Arșice
• Țintar
• Titirez / Sfârlează
• Țurca
• Puşcociul de soc
• Poarcă
• Oina
• Bibliografie